Cai, stele şi oameni...verzi

           Am văzut o postare a unei prietene pe Facebook (Ioana, mulţumesc!) în care vorbea despre cai verzi, oameni verzi şi stele verzi, şi am fost "pălmuită" de inspiraţie, motiv pentru care am realizat o poezie ( e prima, recunosc, aşa că aveţi milă! :P).


           Am nevoie de un cal verde
           Care să mă ia cu el
           În lumea lui, a peretelui, 
           Unde voi întalni oameni verzi
           Nici de smarald, nici de clorofilă
           Ci de iubire.
           Ei mă vor lua de mână
           Şi îmi vor arăta stelele verzi,
           Care în zborul lor îmi vor zâmbi
           Şi, clipind, îmi vor îndeplini o dorinţă.
           Oameni verzi, pictaţi-mi sufletul în verde!
           Poate aşa nu voi mai strivi firele de iarbă...





           P.S. Imaginea este realizată pe malul Izei....în acel tărâm oricând te poţi aştepta să vezi cai,            oameni şi stele verzi...:)

Cireşul


             …câte discuţii nu le veghease până atunci, câte râsete nu se ridicaseră până în frunzele sale şi apoi mai departe, în văzduhul atât de căutat cu privirea! Câte lupte nu duseseră frunzele sale cu căldura aprigă, precum se luptaseră odinioară cavalerii cruciaţi cu păgânismul, pentru a oferi umbra atât de arzător căutată pe timp de vară! Iar florile…ah, cele mai frumoase podoabe ale sale! A tors din greu adieri parfumate şi fire de înger pentru a le făuri…La fel cum a adunat cu greu picătură cu picătură de dulceaţă, sănătate şi iubire, încercând să creeze darul suprem pentru oameni, însăşi esenţa sa, cireaşa.
                  Iar acum? O masinărie îngrozitoare este împlântată în trupul său. Cu ce a greşit? Şi ce zgomot de fiară ingrozitor! Ah, unde sunt păsările, care îl mângâiaseră de atâtea ori cu glasurile lor în care picurau iubirea pentru lumea minunată ce le înconjoară? Unde sunt dulcile albine, care îi sărutau de nenumărate ori florile pentru a obţine minunea de chihlimbar? Totul s-a risipit, aşa cum florile sale cădeau şi înmormântau pământul cu trupurile lor albe…  
                 Deodată, întâlni privirea Ei, din care se scurgeau lacrimi mari, precum picăturile pline de viaţă aruncate de prietenii săi, norii. Şi atunci înţelese. Îşi aduse aminte discuţiile pline de tristeţe purtate de oamenii cei mari, gândindu-se la viitorul Ei. Îşi aminti de aceiaşi stropi de tristeţe care se scurseseră din ochii Ei de atâtea ori când se afla sub umbra lui, gândindu-se la imposibilitatea de a avea lucrurile pe care şi le dorea şi dădu seama de  însemnătatea sacrificiului sau. Ea va fi bine, va fi fericită cu ceea ce vor obţine de pe urmă lui…Da, merită să mor, îşi mai spuse, şi apoi simţi cum este tras de o forţă nemiloasă spre pământul din care îşi trăgea viaţa. A părăsit lumina…dar ştie că o fărâmă din viaţă lui se va păstra mereu în amintirile Ei.


 
    P.S. Poza este chiar a cireşului ce mi-a inspirat povestea....       

Citate..."luminate"